Articolele Parentship

Să înţelegem plânsul şi crizele de furie ale copiilor

Autor: Dr Aletha Solter.
Copyright © 2000 Aletha Solter. Toate drepturile rezervate. Nicio parte a acestui articol nu poate fi reprodusă sau transmisă în nicio formă, fără acordul scris al autoarei Aletha Solter.
Copyright © 2012 Parentship - Seminarii pentru părinţi, pentru traducerea în limba română a articolului.

Aware Parenting are la bază activitatea Dr. Aletha Solter. Pentru mai multe informaţii despre plânsul bebeluşilor şi al copiilor, vezi cărţile Dr. Aletha Solter: The Aware Baby (“Bebeluşul meu înţelege tot”), Helping Young Children Flourish (“Copiii noştri, frumoşi şi sănătoşi”), Tears and Tantrums ("Lacrimi şi crize de furie"), Raising Drug-Free Kids ("O viaţă fără droguri") şi Attachment Play.

Sursa: www.awareparenting.com

O confuzie cu privire la plânsul copiilor

Mulţi părinţi găsesc că este dificil să înţeleagă şi să accepte plânsul şi crizele de furie ale copiilor lor şi sunt confuzi din cauza sfaturilor contradictorii pe care le-au citit. Pe de o parte, cele mai multe sfaturi din cărţile de parenting se bazează pe presupunerea că plânsul şi crizele de furie sunt comportamente ce ar trebui descurajate. Unii autori cred că acestea sunt indicatori ai unui comportament de copil răsfăţat, fiind adoptat pentru a obţine ce-şi doreşte, în timp ce alţii cred mai degrabă că sunt comportamente imature pe care copiii trebuie să înveţe să le controleze. Este general acceptat că îndată ce copiii sunt destul de mari să poată vorbi, datoria părinţilor este de a-i ajuta să-şi exprime nevoile şi emoţiile prin cuvinte mai degrabă decât prin lacrimi şi izbucniri de furie. Chiar şi persoanele care recunosc plânsul ca un semn al stresului şi frustrării, consideră uneori că plânsul este un rezultat secundar inutil al stresului. Ei presupun că cei mici se vor simţi mai bine o data ce s-au oprit din plâns. Această credinţa poate conduce la încercări ale părinţilor de a-i distrage pe copii de la plâns.

Pe de altă parte, există o tendinţa în creştere, aceea de a privi plânsul ca exteriorizarea benefică a sentimentelor, având valoare terapeutică. Mulţi terapeuţi încurajează copiii să plângă, în special în situaţii care implică pierderi. Terapeuţii pleacă de la ideea că plânsul este o parte importantă şi necesară a doliului şi a procesului de vindecare. John Bowlby, părintele teoriei ataşamentului, a subliniat faptul că neputinţa de a accepta emoţiile dureroare ale unui copil poate avea consecinţe negative. El a susţinut faptul că, în situaţii de separare sau pierdere, este necesar să li se permită copiilor să-şi exprime deschis durerea prin plâns. De asemenea, a simţit că este necesar să li se permită copiilor să-şi exprime furia faţă de proprii părinţi. Rezultatul tuturor acestor sfaturi contradictorii este faptul că părinţii se întreabă adesea ce să facă atunci când copiii plâng sau se înfurie. Să-i liniştească, să-i ingnore, să le distragă atenţia, să-i pedepsească sau să-i asculte cu empatie?

În cele patru cărţi ale mele The Aware Baby („€œBebelusul meu înţelege tot”), Helping Young Children Flourish („€œCopiii noştri, frumoşi şi sanatosi”), Tears and Tantrums şi Raising Drug-Free Kids, eu propun o teorie a eliberării stresului prin plâns şi recomand o atitudine de acceptare vis-a-vis de toate episoadele de plâns ale copiilor, începând de la naştere (presupunând că toate nevoile imediate au fost îndeplinite) . Informaţii din diferite surse indică faptul că plânsul este un proces fiziologic important şi benefic care îi ajută pe oamenii de toate vârstele să gestioneze stresul.

Ce ne spun cercetările despre plâns?

Dr. William Frey, un biochimist din Minnesota, a cercetat compoziţia chimică a lacrimilor umane. Una dintre substanţele găsite în lacrimi a fost hormonul stresului ACTH. Astfel, este posibil că lacrimile vărsate să ajute la reducerea cantităţii excesive de ACTH şi probabil a altor substanţe care se acumulează după un eveniment stresant. Dr. Frey sugerează că scopul plânsului datorat unor emoţii poate fi acela de a elimina deşeurile din organism, la fel ca şi alte procese excretorii precum urinatul, defecatul, expiratul şi transpiratul. Concluzia lui Fray este că atunci când ne suprimăm lacrimile putem creşte sensibilitatea noatră pentru numeroase probleme fizice şi psihice. Plânsul nu doar că elimină toxinele din organism, dar reduce şi tensiunea. Studiile efectuate pe adulţii aflaţi în psihoterapie au indicat o tensiune arterială, un puls şi o temperatură a corpului mai scăzute imediat după sesiunile de terapie în care pacienţii plângeau şi îşi exteriorizau furia. Nu au fost observate aceleaşi modificări în cadrul unui grup de control în care oamenii au făcut exerciţii fizice o perioadă similară de timp.

Cercetătorii au analizat relaţia dintre plâns şi sănătatea fizică. Studiile lor arată că persoanele sănătoase plâng mai mult şi au o atitudine mult mai pozitivă asupra plânsului decât pesroanele care suferă de ulcer sau colite. Alte studii au arătat că terapiile care implică numeroase episoade de plâns conduc la îmbunătăţirea semnificativă a stării psihice. Acei pacienţi care nu şi-au exprimat sentimentele în acest mod pe parcursul terapiei, nu au înregistrat îmbunătăţiri, în timp ce pacienţii care au plâns în mod frecvent în terapie au experimentat schimbări în bine.

Este ceva obişnuit să se înregistreze creşterea numărului episoadelor de plâns şi a crizelor de furie ale copiilor pentru mai multe săptămâni, în urma catastrofelor, cum ar fi un uragan, indicând încercarea copiilor de a se elibera de spaimă şi de alte emoţii puternice. Psihologii au studiat plânsul copiilor în timpul experienţei foarte stresante a unei spitalizări îndelungate. Copiii care au protestat deschis prin plâns şi ţipete la începutul perioadelor de spitalizare au arătat o îmbunătăţire a stării lor faţă de aceia care au fost buni pacienţi chiar de la început. Aceştia din urmă păreau calmi şi cooperanţi, însă au fost mai predispuşi să dea semne de stres mai târziu, semne precum regresia către modele de comportament infantile, dificultăţi la alimentaţie sau la somn şi tulburări de învăţare.

Toate aceste arii diferite ale cercetării indică faptul că plânsul este un mecanism de vindecare care permite oamenilor să gestioneze stresul şi traumele. Plânsul poate fi considerat un kit naturat de reparaţii cu care se naşte fiecare copil. Oamenii de toate vârstele plâng pentru că simt nevoia şi nu pentru că sunt răsfăţaţi sau imaturi.

De ce copiii au nevoie să plângă?

Copiii plâng în mod spontan atunci când experimentează orice fel de stres sau traumă. Cu cât este mai mult stres în viaţa unui copil, cu atât mai mult va avea nevoie să plângă. Există multe surse de stres în viaţa copiilor. Bolile, rănile sau spitalizarea sunt cauze ale suferinţei, confuziei şi anxietăţii copiilor. Cearta, separarea sau divorţul părinţilor pot fi evenimente confuze şi traumatizante, la fel ca şi prezenţa unui nou partener al părintelui sau a unui părinte vitreg. Conştientizarea într-o măsură tot mai mare de către copii a violenţei, a morţii şi a războiului poate fi o sursă de temeri şi confuzie. Stresul poate rezulta şi în urma mutării într-o locuinţă nouă, într-o şcoală nouă sau în urma naşterii unui frăţior.

Alături de aceste surse majore de stres sunt toate acele zilnice separări, accidente, frustrări, dezamăgiri şi anxietăţi. Într-o singură dimineaţă la grădiniţă, un copil poate experimenta smulgerea unei jucării de către alt copil, o căzătură de pe un leagăn, servirea unei gustări care îi displace, murdărirea cu vopsea a noilor pantofi, aşteptarea prelungită a părintelui întârziat în timp ce toţi ceilalţi copii au plecat. Chiar şi ocaziile fericite pot fi stresante dacă sunt suprastimulati. Nu este deloc neobişnuit pentru copiii mici să izbucnească în lacrimi în timpul petrecerii de ziua lor, de exemplu.
Şi ca şi când aceste surse de stres nu ar fi suficiente pentru a vă da bătăi de cap, mulţi copii poartă de asemenea povara unor experienţe foarte timpurii stresante sau traumatizante, cum ar fi acelea cauzate în perioada prenatală sau la naştere. Cercetătorii au arătat că bebeluşii care au avut complicaţii medicale în timpul naşterii plâng mai mult decât aceia a căror naştere a fost mai puţin traumatică.

Multe dintre sursele de stres din viaţă copiilor sunt o parte inevitabilă a vieţii, iar părinţii pot reduce nivelul de stres al copiilor lor (şi, prin urmare, nevoia lor de a plânge) oferindu-le un mediu stabil, prietenos, în care copii să se simtă acceptaţi şi în care nevoile copiilor să fie recunoscute. Abordarea non-autoritară asupra disciplinei este mult mai puţin stresantă pentru copii şi, de asemenea, mult mai eficientă decât utilizarea pedepselor. În final, întreaga familie va avea beneficii atunci când părinţii caută modalităţi pentru reducerea stresului din propriile vieţi.

Fenomenul “Broken Cookie”

Nevoia de a plânge se „construieşte” treptat până la momentul în care copilul simte o necesitate de eliberare. În acel punct, aproape orice lucru poate provoca plânsul. Din această cauza, sunt momente când motivul pentru care copilul plânge nu este evident şi izbucnirea lui pare a fi nejustificată de situaţia din acel moment. De exemplu, biscuitul unei fetiţe se rupe şi ea izbucneşte într-o criză de plâns. Momente ca acesta pot fi extrem de enervante pentru părinţi, însă este copilul într-adevăr răsfăţat şi manipulator cum ar crede unele persoane?

Există un alt mod de a privi lucrurile. Când un copil acţionează în acest fel, el poate folosi pretextul biscuitului rupt pentru eliberarea sentimentelor reprimate de tristeţe sau furie rezultate din acumularea stresului şi anxietăţii. Copiii nu plâng fără motiv la nesfârşit. Ei se opresc din proprie iniţiativă atunci când au terminat. După plâns, apare de obicei un sentiment de uşurare şi o stare de bine. Incidentul care a provocat plânsul nu mai este o problemă şi de obicei copilul este fericit şi cooperant.

Copiii au nevoie să ştie că, crizele de plâns sunt inacceptabile în anuminte momente şi locuri, la fel cum au nevoie să înveţe să folosească toaleta. Cu toate astea, toţi copiii, indiferent de vârstă, au nevoie de cel puţin un adult, care să le ofere un timp şi un loc sigur pentru a le asculta emoţiile de tristeţe sau furie. Dacă această modalitate de acceptare este oferită acasă (în familie), va fi mai uşor pentru copii să se abţină din plâns în diverse situaţii, la şcoală sau în public, şi copiii îşi vor ţine lacrimile pentru a le descărcă acasă în siguranţă.

De ce este atât de greu să acceptăm lacrimile copiilor?

Este greu să oferim copiilor libertatea de a plânge, deoarece cei mai mulţi dintre noi au fost opriţi din plâns când eram copii. Părinţii noştri bine intenţionaţi dar dezinformaţi probabil ne-au distras atenţia, ne-au certat, ne-au pedepsit sau ne-au ignorant atunci când, copii fiind, am încercat să ne vindecăm rănile plângând. Unii dintre noi au fost opriţi cu calm - „€œhaide, haide, nu mai plânge!”, în timp ce alţii au fost opriţi cu mai puţină înţelegere - „dacă nu te opreşti din plâns, am să-ţi dau eu un motiv serios să plângi!” Mulţi copii erau lăudaţi pentru atunci când nu plângeau. Cu toate acestea le-a fost comunicat şi cei mai mulţi au primit mesajul că plânsul nu este acceptat. Din cauza acestor condiţionări timpurii, mulţi adulţi au învăţat să-şi reprime lacrimile. Şi acest lucru le provoacă dificultăţi şi mai mari în a empatiza cu un copil care plânge şi apare nevoia imediată de a-l opri pe copil din plâns, aşa cum părinţii le-au făcut lor.

În cultura noastră, plânsul este şi mai puţin acceptat în cazul băieţilor, decât la feţe. Părinţii au tendinţa de a fi mai puţin tolerantii cu plânsul băieţilor, probabil din cauza temerii că fiii lor vor fi priviţi ca slabi şi mai puţin bărbaţi dacă îşi exteriorizează emoţiile. „€œBaieţii mari nu plâng”€“ este o expresie comună pe care o auzim. Consecinţele acestui fapt constau în faptul că unii bărbaţi nu au vărsat o lacrimă timp de mai mulţi ani. Această reprimare a plânsului de către bărbaţi poate fi parţial responsabilă pentru faptul că bărbaţii sunt mult mai predispuşi la boli ale stresului şi mor la vârste mai tinere decât femeile. Când emoţiile dureroase sunt în mod repetat reprimate ele pot fi înţelese greşit şi apar mai târziu sub forma actelor de violentă asupra altor persoane.

În mod natural, părinţii îşi doresc să aibă copii fericiţi şi cred că este treaba lor să-şi facă copiii fericiţi, de multe ori fiind incapabili să realizeze că fericirea apare spontan după ce criza de plâns şi-a urmat cursul firesc. Mulţi părinţi îşi pierd imediat încrederea şi se simt incompetenţi când copiii lor plâng Este de ajutor să amintim că de obicei atunci când copiii plâng, suferinţa s-a produs deja. Plânsul nu este suferinţă, ci procesul de vindecare după suferinţă. Lacrimile şi crizele de furie ale unui copil nu sunt indicatori ai incompetenţei părintelui. Dimpotrivă, plânsul indică faptul că acel copil se simte suficient de în siguranţă pentru a-şi exterioriza sentimentele dureroase şi nu-i este teamă că va fi respins.

Cum pot răspunde părinţii într-un mod potrivit unui copil care plânge sau are o criză de furie?

Înainte de toate părinţii pot lua măsuri de prevenire pentru a reduce frustrările, dezamăgirile şi suprastimularea. Este binecunoscut faptul că un copil obosit sau căruia îi este foame are un nivel scăzut de toleranţă la frustrare. Unii copii sunt mult mai sensibili decât alţii şi sunt mai uşor de supărat prin suprastimulare sau schimbări în rutina lor. Un mediu calm şi predictibil cu schimbări line poate fi liniştitor pentru copiii care pot fi cu uşurinţă complesiti de emoţii.

Aşa cum este important să păstrezi la minim nivelul stresului în vieţile copiiilor, să rezişti dorinţei de a face lucrurile mai bine este la fel de important, dacă asta implică distragerea atenţiei copiilor de la sentimentele lor. Dacă un copil plânge când jucăria preferată i s-a stricat, este tentant să spui „€œNu mai plânge. Vom cumpără alta!” Un răspuns care să-l ajute mai mult ar fi să-i arăţi dragostea, empatia şi să-i reflectezi sentimentele, de exemplu „€œEşti cu adevărat trist din cauza asta.”
Deşi pentru un timp asta îl poate face să plângă şi mai tare, îl va ajuta pe copil să se simtă înţeles şi îi va permite să îşi expriea sentimentul de pierdere. Când un copil este rănit fizic este important să i se recunoască durerea (văd că genunchiul tău julit chiar doare), decât să i se nege sau să i se distragă atenţia de la durere. Părinţii pot de asemnea să recunoască emoţii precum frică sau furia care însoţesc adesea un accident: „€œA fost înfricoşători să cazi din leagăn?.”

Chiar şi atunci când plânsul şi furia par exagerate în comparaţie cu incidentul care le-a provocat, copilul se simte bine dacă i se permite să se exteriorizeze. Probabil că laptele vărsat în timpul cinei nu este decât un pretext al copilului pentru a se elibera după o zi întreagă de frustrări şi dezamăgiri acumulate. Cel mai potrivit răspuns este să-i permiteţi pur şi simplu să-şi manifeste plânsul sau criza de furie; deşi asta poate necesita multă, multă răbdare. Dacă plânsul este perturbator, copilul poate fi dus într-o altă cameră, unde un adult să-i ofere suport iubitor. Nicio persoană, indiferent de vârstă, nu ar trebui forţată să rămână singură când plânge. Este deosebit de important ca niciodată copiii să nu se simtă pedepsiţi pentru că au plâns.

Ce se întâmplă cu copiii care lovesc sau muscă?

Dacă un copil acţionează violent faţă de ceilalţi în timpul unei crize de furie, este important să oprim comportamentul care ar putea răni pe vineva. Copilului i se poate spune că nu trebuie să lovească altă persoană, dar că poate lovi o pernă. Dacă instrucţiunile verbale de a înceta să mai lovească nu sunt eficiente, un adult ar putea interveni şi reţine cu blândeţe copilul, spunând „Am nevoie ca toţi să fie în siguranţă. Înţeleg că eşti foarte furios. Nu te pot lasă să răneşti pe cineva, dar este în regulă să tipi şi să plângi”. Ideea este să opreşti violenţa încurajând în acelaşi timp eliberarea emoţiilor. Copii care lovesc sau muşcă sunt de multe ori aproape de a plânge dar nu se simt suficient de siguri pentru a plânge. O îmbrăţişare fermă şi iubitoare care întrerupe comportamentul provocator îi poate permite copilului să înceapă să plângă, asta fiind exact ce avea nevoie să facă în primul rând. Un copil căruia i-a fost permis să plângă zgomotos şi liber în braţele părinţilor săi va fi mai târziu mai puţin predispus la comportamente violente sau distructive.

Concluzii

Pentru a concluziona, plânsul şi crizele de furie sunt mecanisme de vindecare ce îi ajută pe copii să depăşească efectele stresului şi traumelor. Acceptarea emoţiilor puternice este un ingredient esenţial al iubirii necondiţionate şi al ataşamentului sănătos. Copiii au nevoie de un mediu care le permite să plângă fără a fi întrerupţi, ridiculizaţi sau pedepsiţi. Acest lucru le permite să-şi menţină sănătatea emoţională prin eliberarea periodică a efectelor experienţelor frustrante, înspăimântătoare sau confuze. Când părinţii se străduiesc să accepte şi să asculte emoţiile puternice ale copiilor lor, copiii vor ştii că pot veni oricând la părinţii lor cu problemele pe care le au şi că vor fi iubiţi indiferent cât de trişti, de speriaţi sau de furioşi se simt. Copiii crescuţi cu această abordare ajung să fie cooperanţi, plini de compasiune şi non-violenţi. Mai mult, ei nu simt nevoia de a-şi „€œamorţi” simţurile cu alcool sau droguri. Această abordare de creştere a copiilor este, prin urmare, un factor esenţial în reducerea problemelor violenţei şi abuzului de droguri în societatea noastră.

Trimite articolul unui prieten

« Înapoi la Articole