Articolele Parentship

Plânsul de liniştire: Bebeluşii indispuşi au nevoie să fie ţinuţi în braţe

Autor: Dr Aletha Solter.
Articolul a fost publicat în “Mothering Magazine”, numărul 122 Ianuarie/Februarie 2004
Copyright © 2004 Aletha Solter. Toate drepturile rezervate. Nicio parte a acestui articol nu poate fi reprodusă sau transmisă în nicio formă, fără acordul scris al autoarei.
Copyright © 2011 Parentship - Seminarii pentru părinţi, pentru traducerea în limba română a articolului.

Notă: aceste recomandări nu trebuie utilizate ca substitut pentru sfatul medicului sau tratamentul medicamentos. Dacă suspectaţi prezenta unei boli sau a durerii, întotdeauna consultaţi un medic.

Sursa: www.awareparenting.com

Pentru o descriere completă a acestei abordări vezi cartea Dr. Aletha Solter - Bebeluşul meu înţelege tot, editura Cosmos.

“Lasă-l să plângă singur” (“Cry-It-Out”) – O abordare daunătoare

Termenul „€œcry it out” - „€œlasă-l să plângă singur” (sau „€œlas` să plângă, că-i trece!”) se referă la practica de a lasă bebeluşii să plângă în pătuţul lor, fără a-i ridica şi de a-i lăsa să plângă singuri până adorm. O versiune diferită a acestei practici este aceea de a te duce la bebeluşul care plânge la fiecare câteva minute pentru a-l mângâia pe spate sau a-l linişti verbal (însă fără a-l ridica în braţe) crescând treptat durata de timp pentru că în cele din urmă bebeluşul „€œsă înveţe” să adoarmă singur.

Însă nu există nicio îndoială că lipsa repetată a reacţiei părinţilor la plânsul unui bebeluş, chiar şi numai pentru cinci minute, are potenţialul de a afecta sănătatea mentală a bebeluşului. Bebeluşii care au fost lăsaţi să plângă singuri pot avea dificultăţi legate de dezvoltarea sentimentului fundamental de încredere sau, ca o consecinţă, pot avea dificultăţi în înţelegerea propriei persoane, lucru care poate să conducă la sentimente de neputinţă, stimă de sine scăzută şi anxietate cronică mai târziu în viaţă. Abordarea „€œlasă-l să plângă singur” slăbeşte „€œfundaţia” unui ataşament sigur, care necesită răspunsul prompt şi legătura emoţională în primul an după naştere.

Răspândirea teoriei ataşamentului constituie o reacţie sănătoasă împotriva promovării abordării „lasă-l să plângă singur” care se regăseşte în multe cărţi de parenting. „€œPărinţii ataşaţi” (attachment parents) sunt conştienţi de posibilitatea daunelor emoţionale cauzate de lăsarea bebeluşilor să plângă singuri, astfel încât ei fac eforturi pentru a răspunde nevoilor de apropiere fizică şi de răspuns prompt ale bebeluşilor. Cu toate acestea, părinţii ataşaţi pot trece cu vederea funcţia benefică, de vindecare a plânsului bebeluşilor şi pot crede că treaba lor este nu doar de a răspunde prompt la plânsul bebeluşilor dar şi de a opri toate crizele de plâns. Acest articol descrie cum pot părinţii să contribuie la sănătatea mentală a copiilor, învăţând să recunoască plânsul de eliberare a stresului şi să implementeze ceea ce eu numesc abordarea „crying in arms” („€œplânsul în braţe”).

Istoria abordării “lasă-l să plângă singur”

Întrebarea dacă să laşi sau nu un bebeluş să plângă singur noaptea nu apare atunci când un bebeluş doarme lângă mama lui. Istoria abordării „€œlasă-l să plângă singur”” este prin urmare legată de istoria dormitului împreună. Există dovezi antropologice suficiente pentru a crede că, în perioada preistorică, bebeluşii dormeau pe corpul mamelor lor sau foarte aproape de mamele lor şi că bebeluşii nu erau niciodată ignoraţi când plângeau. Dormitul împreună este o practică obişnuită în multe dintre culturile tribale tradiţionale de azi. Cu toate acestea, acolo unde civilizaţiile au devenit mai complexe din punct de vedere tehnologic, părinţii au renunţat treptat la această practică a dormitului împreună cu bebeluşii lor nou-născuţi şi au adoptat practica dormitului separat, în special în Europa şi America de Nord.

Când şi de ce părinţii din culturile vestice au abandonat practica naturală a dormitului cu bebeluşii lor nou-născuţi? În secolul al XIII-lea, în Europa, preoţii catolici au început pentru prima oară să recomande ca mamele să înceteze să mai doarmă cu bebeluşii lor. Este posibil ca motivul principal, probabil inconştient pentru această recomandare să fi fost dezvoltarea patriarhatului şi teama unei influenţe feminine prea mari asupra nou-născuţilor, în special a celor de sex masculin. În orice caz, motivul pentru care preoţii au dat acesta îndrumare a fost acela al existenţei pericolului sufocării nou-născuţilor, cunoscute că a€œstorcosirea” („overlaying”) Istoricii cred acum că cele mai multe cazuri de decese infantile în Evul Mediu au fost cauzate de boli sau pruncucidere. Sufocarile accidentale apărute au fost probabil cauzate de părinţi care erau sub influenţa alcoolului.

După revoluţia industrială din secolul al XVIII-lea, termenul de „€răsfăţare a copiilor” a ajuns larg răspândit în ţările industrializate, iar mamele erau avertizate să nu-şi îmbrăţişeze bebeluşii sau să răspundă prea mult nevoilor acestora din teama de a nu crea nişte monştri solicitanţi. În cazul în care locuinţa era suficient de mare, părinţii mutau leagănele şi pătuţurile bebeluşilor într-o cameră separată. Cu bebeluşii dormind singuri într-o cameră separată, era uşor pentru părinţi să urmeze abordarea a€œlasa-l să plângă singur”, chiar dacă aceasta era contrară instictelor lor cele mai profunde.

În continuare, declinul alăptării a contribuit apoi la separarea mamelor de nou-născuţi. Prin hrănirea cu biberonul chiar de la naştere, a fost eliminată şi ultima punte rămasă între copil şi corpul mamei, rezultând metodele lamentabile, detaşate de creştere a copiilor care au predominat în civilizaţiile vestice în secolul al XX-lea.

Dr. Luther Emmett Holt, pediatru American şi un expert în creşterea copiilor, a fost prima persoană care a făcut explicită şi populară în Statele Unite abordarea „€œlasă-l să plângă singur”. Cu mai bine de 100 de ani în urmă, „€œbest-seller-ul” - „€œThe Care and Feeding of Children” („Îngrijirea şi hrănirea copiilor”) a fost o „biblie” pentru creşterea copiilor în acele vremuri. Cartea este structurată ca o serie de întrebări şi răspunsuri. Una dintre întrebări este: „Cum să gestionăm plânsul unui copil care are crize de furie, care plânge adeseori sau care plânge pentru a atrage atenţia?” Formularea acestei întrebări dezvăluie înclinaţiile lui Hold. Răspunsul lui: „€œAr trebui pur şi simplu lăsat să plângă singur. Acest lucru durează uneori o oră iar în unele cazuri două sau trei ore. A două repriza de plâns va dura cel mult 10 sau 15 minute, iar a treia repriză va fi rareori necesară”. Mai multe generaţii au fost crescute după în conformitate cu această recomadare.

Dr. Benjamin Spock, guru al medicinii şi parenting-ului din a doua jumătate a secolului al XX-lea, a recomandat o abordare similară celei „€œlasă-l să plângă singur” best-seller-ul a€“ „€œBaby and Childcare” („Îngrijirea sugarilor şi copiilor”). Versiuni modificate ale abordării „€œlasă-l să plângă singur” pot fi găsite în multe cărţi de parenting, cărţi de actualitate şi cărţi cunoscute.

Tendinţa către abordarea teoriei ataşamentului (Attachment Parenting)

Începând din anii 1960, a existat o tendinţă sănătoasă într-o direcţie opusă, cunoscută ca „€œattachment parenting” („teoria ataşamentului”). Această abordare recunoaşte sugarul ca pe o fiinţă umană vulnerabilă, care are sentimente şi care are nevoie de o legătură emoţională, de răspunsul prompt şi de îngrijire. Susţinătorii acestei teorii afirmă că nevoia de apropiere fizică este esenţială şi că bebeluşii nu ar trebui lăsaţi niciodată să plângă singuri. Ei recomandă părinţilor să reacţioneze prompt la plânsul şi nevoia de liniştire a bebeluşilor, în general prin legănat şi alăptat. Teoria ataşamentului este exact opusul abordării „€œlasă-l să plângă singur”.

Mai mulţi factori au contribuit la dezvoltarea teoriei ataşamentului. Una dintre primele versiuni îi aparţine psihanalistului englez John Bowlby, cel care, în 1950, a inventat termenul de ataşament pentru se referi la legătura copilului cu mamă lui. Datorită contribuţiei muncii lui Bowlby, oamenii au devenit conştienţi de potenţialul dăunător pe care îl poate avea asupra unui copil separarea prelungită de mama lui.

Cercetătorii din domeniul teoriei ataşamentului au descoperit că este imposibil să răsfeţi bebeluşii prin reacţia promptă la plânsul lor. Dimpotrivă, răspunsul prompt al părintelui la plânsul bebeluşului conduce la o bază solidă de încredere şi la un ataşament sigur ale copilului până la vârsta de un an. Sugarii ai căror părinţi răspund cu întârziere la plânsul lor devin solicitanţi şi „agăţaţi de gâtul mamei” în jurul vârstei de un an şi sunt descrişi că având un „ataşament nesigur”.

Mai departe, suportul dezvoltării teoriei ataşamentului a venit din cercetarea fiziologiei stresului. Nivelurile cortizolului sunt măsuri fiabile ale stresului şi pot fi evidenţiate cu uşurinţă dintr-o probă de salivă. Cercetătorii au descoprit că şi separarea pentru scurt timp a sugarilor de mamele lor poate afecta nivelurile cortizolului la sugari. Într-unul dintre studii, bebeluşii în vârstă de 9 luni care au fost separaţi pentru un timp scurt de mamele lor şi lăsaţi singuri într-o situaţie experimentală au înregistrat o creştere a nivelului cortizolului, indicând un răspuns fiziologic la stres. Cu toate acestea, când bebeluşii au fost lăsaţi cu o altă persoană de îngrijire care era caldă şi atentă, nivelul lor de cortizol nu a crescut atât de mult. Cercetătorii au concluzionat că este destul de stresant pentru bebeluşi să fie lăsaţi singuri.

Plânsul ca mecanism de eliberare a stresului

În timp ce abordarea teoriei ataşamentului este o tendinţă „€œsănătoasă” în direcţia potrivită, este posibil ca, într-un efort de a contracara efectele negative cauzate de abordarea „€œlasă-l să plângă singur”, părinţii să treacă cu vederea o funcţie importantă a plânsului. În „€œdisperarea” noastră de a-i linişti pe copii noştri, putem pierde oportunităţi de a-i ajuta să se elibereze de stres şi să se vindece de traume. Deşi este stresant pentru bebeluşi să plângă singuri, nu există nicio dovadă că plânsul în braţele părinţilor este dăunător, odată ce toate nevoile imediate sunt îndeplinite. Din contră, plânsul în braţele părinţilor poate fi benefic pentru bebeluşii care au o acumulare de stres.

Mulţi psihoterapeuţi recunosc valoarea terapeutică a plânsului şi îşi încurajează pacienţii să plângă. Există o tendinţă actuală către terapii de profunzime (cunoscute uneori ca „€œterapii de regresie”, „€œterapie primară” sau „terapie de eliberare emoţională”), în care terapeuţii îi încurajează pe pacienţi să retrăiască experienţele traumatizante din copilăria timpurie, să plângă şi să se înfurie. Terapeuţii sunt de accord că persoanele care nu s-au simţit suficient de în siguranţă pentru a plânge în timpul copilăriei pot „€œdeprinde” plânsul mai târziu în viaţă şi se pot vindeca singure de efectele experienţelor traumatizante din copilărie.

Tendinţa în cultura noastră este de a stopa şi a reprima exprimarea sănătoasă a emoţiilor profunde. Unii adulţi îşi amintesc că au fost pedepsiţi, ameninţaţi şi chiar abuzaţi când, copii fiind, plângeau. Alţii îşi amintesc că părinţii lor foloseau diverse trucuri pentru a-i opri din plâns, cel mai probabil oferindu-le mâncare sau alte surse de distragere a atenţiei. Această reprimare timpurie a plânsului ar putea fi unul din factorii care conduc la utilizarea substanţelor chimice mai târziu în viaţă pentru a înăbuşi emoţiile dureroare. Scopul terapiilor de profunzime este de a-i ajuta pe adulţi să depăşească inhibiţia legată de plâns, astfel încât să le permită să plângă atât cât simt nevoia, într-un mediu sigur, având un ascultător atent şi empatic.

Cercetătorii au observat shimbările fiziologice ale adulţilor după sesiunile de terapie în care plâng zdravăn. Rezultatele au indicat scăderea tensiunii arteriale şi a temperaturii corpului, ritm cardiac mai lent şi o mai bună sincronizare a undelor cerebrale. Această stare de relaxare fizilogica a fost mai profundă după reprizele de plâns decât după şedinţele de exerciţii fizice desfăşurate pe o perioadă de timp echivalentă. Studiile biochimice au dezvăluit concentraţii mai ridicate ale hormonilor de stres în lacrimile induse emoţional faţă de lacrimile induse prin iritare, conducând la teoria conform căreia unul din scopurile plânsului este acela de a elibera organismul de excesul acestor hormoni. Este evident că atunci când plângem se întâmplă ceva important.

Un număr tot mai mare de psihologi cred că funcţia de vindecare a plânsului începe la naştere şi că eliberarea de stres prin plâns, încă din primii ani de viaţă, ajută la prevenirea problemelor emoţionale şi de comportament de mai târziu. Astfel, bebeluşii nu ar trebui niciodată lăsaţi să plângă singuri. Acest proces de vindecare va fi eficient numai dacă bebeluşilor li se va permite să plângă în siguranţă şi confortul îmbrăţişării pline de dragoste a părintelui. Când copii mici şi cei mai mari plâng sau au o criză de furie este important să rămâneţi aproape şi să le acordaţi întreaga atenţie, chiar şi atunci când îmbrăţişarea nu este întotdeauna potrivită.

Funcţia plânsului de a elibera stresul pentru restabilirea sănătăţii emoţionale este comparabilă cu funcţia benefică a febrei în lupta cu infecţia şi restabilirea sănătăţii fizice. Medicii înţelepţi ştiu că adesea este mai bine să laşi febra să-şi urmeze cursul decât să iei medicamente pentru a o întrerupe a€œartificial”. Atât plânsul pentru eliberarea stresului, cât şi febra îi ajută pe copii (şi pe adulţi) pentru redobândirea homeostaziei. Nu există o altă cale uşoară şi scurtă către sănătatea fizică şi emoţională.

Sursele de stres ale nou-născuţilor

Ce fel de stres şi traume experimentează bebeluşii? Emergenţa domeniului psihologiei prenatale şi perinatale ne-a învăţat că dacă o mamă însărcinată este anxioasa şi depresivă, bebeluşii pot fi stresaţi încă înainte de naştere. Mai mult, procesul naşterii în sine poate fi înfricoşător şi dureros pentru nou-născuţi, în special când au loc intervenţii medicale. În lipsa vindecării emoţionale, traumele timpurii pot avea impact pe tot parcursul vieţii. Studiile au indicat o corelaţie între complicaţiile de la naştere şi sensibilitatea de mai târziu, în apariţia problemelor psihice, inclusiv schizofrenia, abuzul de droguri, depresia, suicidul şi violentă.

Este clar că evenimentele prenatale şi perinatale sunt cauze majore ale plânsului excesiv al nou-născuţilor (cunoscut în mod obişnuit sub termenul de „€œcolici”) şi că bebeluşii solicitanţi sunt cel mai adesea cei care au experimentat de timpuriu stresul şi traumele. Cercetătorii au descoperit că bebeluşii ai căror mame au fost extrem de stresate în perioada sarcinii sau ai căror mame au avut o naştere dificilă plâng mai mult şi se trezesc mai des pe timpul nopţii, faţă de bebeluşii care nu au avut aceste experienţe traumatizante. Este posibil că plânsul acestor nou-născuţi stresaţi să reprezinte încercarea lor de a se vindecă singuri şi de a redobândi homeostazia. Sheila Kitzinger menţionează nevoia bebeluşilor de a plânge fiind ţinuţi în braţe după o sarcină stresantă, în timp ce William Emerson subliniază efectele vindecătoare ale plânsului atât după traumele prenatale, cât şi după traumele suferite la naştere.

După naştere, suprastimularea este un posibil factor de stres pe care să-l luăm în calcul, în special pentru nou-născuţii prematuri sau pentru cei care sunt foarte sensibili de fel. În timpul primelor luni, este tipic pentru bebeluşi să aibă o repriză de plâns la sfârşitul unei zile cu mulţi stimuli, chiar dacă toate nevoile lor imediate sunt satisfăcute. T. Berry Brazelton numeşte acest moment al zilei „€œperioada de agitatie” şi susţine că bebeluşii au nevoie să-şi descarce surplusul de energie cauzat de supraîncărcarea cu informaţii a sistemului lor nervos încă imatur. Acest tip de plâns ajunge la apogeu pe la şase săptămâni de la naştere, apoi scade.

Stresul poate de asemenea să provină din frustrările inevitabile care apar în încercările bebeluşilor de a atinge noi competenţe, precum prinderea obiectelor, mersul de-a buşilea sau mersul în picioare. Aceste frustrări se pot acumula şi îşi pot găsi eliberarea în reprizele de plâns, oferind mai mult „combustibil” pentru „€œperioadele de agitaţie”. Cercetătorii au descoperit că bebeluşii au tendinţa de a plânge mai frecvent, timp de câteva zile sau săptămâni înaintea trecerii într-o nouă etapă de dezvoltare, probabil din cauza nivelului ridicat al frustrării.

Alte surse de stres pot fi geloziile între fraţi, părinţi stresaţi sau anxioşi sau evenimente înspăimântătoare. În plus faţă de aceşti factori zilnici de stres, unii bebeluşi trăiesc traume majore ca spitalizarea, intervenţiile chirurgicale, divorţul părinţilor sau boala sau decesul unui părinte. Toate aceste traume cresc nevoia de a plânge, pentru eliberarea stresului prin plâns. Deşi este important să se minimizeze stresul, frustrarea şi suprastimularea bebeluşului, este de asemenea util să ne amintim că plânsul în braţe este un mecanism de eliberare sănătos pentru bebeluşii ale căror nevoi curente sunt satisfăcute dar care suferă din cauza stresului şi traumelor. Cartea mea, „€œThe Aware Baby” („Bebeluşul meu înţelege tot”, editura Cosmos) trece în revistă diferitele surse de stres pentru nou-născuţi şi descrie abordarea plânsului în braţe.

Punerea în aplicare a abordării “plânsului în braţe”

Recomand să cereţi sfatul unui profesionist în sănătate pentru bebeluşii care plâng mult din motive necunoscute sau pentru cei care încep să plângă dintr-o dată mai mult sau al căror plâns are un sunet neobişnuit. Uneori există o afecţiune care necesită atenţie promptă. În unele situaţii, plânsul este rezultatul alergiilor sau sensibilităţilor alimentare. Cu siguranţă merită să verificaţi toate cauzele posibile ale plânsului şi să căutaţi remedii. În orice caz, dacă nu există niciun motiv medical pentru plâns, bebeluşul dumneavoastră pur şi simplu are nevoie să se elibereze de stres.

Pentru a pune în practică abordarea plânsului în braţe, primul lucru pe care să-l faceţi când bebeluşul dumneavoastră plânge este să căutaţi posibile nevoi. Când toate nevoile imediate sunt satisfăcute şi bebeluşul dumneavoastră încă plânge chiar dacă este ţinut cu dragoste în braţe, un răspuns util este să continuaţi să-l îmbrăţişaţi în timp ce încercaţi să vă relaxaţi. Nu este momentul să continuaţi căutarea frenetică de metode pentru a-l opri din plâns. Duceţi-vă bebeluşul într-o cameră liniştită şi îmbrăţişaţi-l cu calm într-o poziţie care vă este confortabilă amândurora. Priviţi-l în ochi şi vorbiţi-i cu blândeţe şi asiguraţi-l de dragostea profundă pe care i-o purtaţi. Încercaţi să va „abandonaţi” nevoii lui de a se elibera de stres prin plâns şi ascultaţi respectuos ceea ce vă „€œspune”. Bebeluşul dvs. se va bucura probabil de oportunitatea unui plâns zdravăn.

Dacă aţi avut norocul să plângeţi fără a fi întrerupt în braţele unei persoane care vă iubeşte, este util să vă amintiţi minunatele sentimente de eliberare, de relaxare şi de conexiune care urmează unei astfel de experienţe. Nu vă îngrijoraţi dacă bebeluşul dumneavoastră închide ochii în timp ce plânge. Vă va arunca câte o privire din când în când pentru a se asigura că sunteţi încă în „€œrezonanţă” emoţională cu el şi că-i acordaţi atenţia dvs. După ce va termina de plâns veţi descoperi că ţineţi în braţe o mică fiinţă relaxată care va adormi probabil împăcat în braţele dumneavoastră, va dormi liniştit şi se va trezi apoi senin şi vioi.

Succesul abordării plânsului în braţe constă în corecta interpretare a indiciilor oferite de bebeluş. Evident, nu trebuie să pierdeţi din vedere nevoile reale ale bebeluşului dumneavoastră presupunând doar că are nevoie de un plâns zdravăn. Pe de altă parte, nu este indicat să presupuneţi că toate stările lui de „€œfoială” indică o nevoie imediată pe care dumneavoastră o puteţi îndeplini, pentru că în cele din urmă veţi eşua. Pentru unele reprize de plâns nu există un remediu imediat şi nu este vina dumneavoastră. O dată ce începeţi să priviţi în acest fel plânsul, veţi învaţă să interpretaţi tot mai corect semnalele bebeluşului, să recunoaşteţi nevoia de a plânge pentru eliberarea stresului şi să vă relaxaţi când apare. În consultaţiile mele am descoperit că această abordare îi ajută pe părinţi să prevină sentimentele de anxietate, furie, învinovăţire sau neajutorare atunci când bebeluşul lor plânge. Aceasta poate ajuta chiar în prevenirea abuzului asupra copiilor.

Este important să subliniem faptul că abordarea plânsului în braţe este total diferită de cea care presupune a-l lasă să plângă singur. Bebeluşul este în orice moment cu dumneavoastră, deci nu poate experimenta stresul de separare. Dacă simţiţi că nu puteţi răspunde cu empatie plânsului bebeluşului dumneavoastră încercaţi să găsiţi pe altcineva care să-l îmbrăţişeze, mai degrabă decât să-l lăsaţi să plângă singur. Bebeluşul dumneavoastră nu va plânge la nesfârşit. După ce plânsul „şi-a urmat cursul firesc”, probabil că bebeluşul dumneavoastră va adormi liniştit sau va deveni calm şi vioi.

Avantajele abordării “plânsului în braţe”

Există numeroase avantaje pentru a-i permite bebeluşului dumneavoastră să se elibereze de stres prin plânsul în braţele dumneavoastră. În primul rând, îl veţi ajuta să se vindece de traume, evitând astfel posibilitatea impactului de-a lungul întregii vieţi al unei traume prenatale sau al unei traume suferite la naştere. De asemenea, el se va vindeca în mod regulat de micile supărări ale vieţii de zi cu zi. Eliberarea de stresul ne-exprimat al suprastimularii sau frustrărilor zilnice îi va permite să aibă o perioadă de concentrare mai lungă şi o încredere crescută în dobândirea de noi competenţe. Şi va fi probabil mai relaxat şi mai puţin smiorcăit şi solicitant.

De asemenea, bebeluşul dumneavoastră va dormi mai bine. Mulţi părinţi care au început să practice abordarea plânsului în braţe cu bebeluşii puţin mai mari sunt încântaţi să descopere că bebeluşii lor au început să doarmă toată noaptea, uneori după luni întregi de frecvente treziri nocturne. Părinţii reuşesc această schimbare o data ce răspund nevoilor de ataşament ale bebeluşilor lor, fără a-i lasă vreodată să plângă singuri.

Un alt avantaj al acestei abordări este acela că în jurul vârstei de 1,5 - 3 ani, copiii care au plâns suficient când erau bebeluşi (fiind ţinuţi în braţe) şi care continuă să fie susţinuţi emoţional pe măsură ce cresc, sunt senini şi paşnici. Ei nu lovesc şi nu muşcă alţi copii. Copiii de 1,5 - 3 ani care nu au avut şansa de a plânge în voie pot deveni agresivi, hiperactivi, antipatici sau sensibili la frustrări. Aceste comportamente neplăcute sunt cel mai adesea cauzate de o acumulare de stres reprimat sau de impactul unei traume timpurii care nu a avut o descărcare sănătoasă.

Însă cel mai important, practicând abordarea plânsului în braţe veţi întări conexiunea emoţională cu copilul dumneavoastră. El va învaţă că sunteţi capabil să ascultaţi şi să îi acceptaţi întreaga gamă de emoţii şi că nimic nu va putea deteriora legătură plină de dragoste dintre voi. Dacă veţi fi în continuare un ascultător empatic, copilul dumneavoastră va creşte având sentimentul că este iubit necondiţionat, ceea ce va conduce la o stimă de sine crescută.

În final, veţi fi „€œrăsplătit” având copii care continuă să-şi exprime emoţiile şi să-şi discute problemele cu dumneavoastră în perioada copilăriei şi a adolescenţei, pentru că vor avea încredere în capacitatea dumneavoastră de a-i asculta. Nu este nimic mai emoţionant decât un adolescent care să-i spună mamei lui sau tatălui lui: „€œAm nevoie să plâng. Mă ţii în braţe?

Pentru descrierea completă a acestei abordări, vezi cartea „€œBebeluşul meu înţelege tot” a autoarei Aletha Solter, publicată la Editura Cosmos.

 

Trimite articolul unui prieten

« Înapoi la Articole